|
Ma numeam Vincenzo Paparelli si am decedat pe 28 octombrie. Poate cineva isi mai aminteste de mine. Aveam 33 de ani si am
fost omorat intr-o zi pe Stadio Olimpico de o racheta trasa de un suporter al Romei. Cand am fost lovit tocmai mancam un sandwich.
Sotia mea Wanda a incercat sa-mi scoata din ochiul stang tubul de fier dar cum racheta ardea inca s-a ars la o mana. Doctorul
care mi-a acordat primul ajutor a declarat ca nici in razboi nu a avazut o rana atat de grava.
In zilele ce au urmat toate ziarele au publicat o fotografie facuta cu cateva luni in urma intr-un restaurant impreuna
cu sotia mea. Doar cotidianul Il Tempo a publicat o fotografie cu mine intins pe jos cu fata insangerata si cu oribita stanga
goala. Am fost a doua victima din Italia a tifo calcistico. Prima victima a fost un suporter al Salernitanei in 1963 dupa
incidentele de la meciul cu Potenza.
Cand cumnatul meu mi-a auzit numele la radio a crezut ca este cineva cu nume similar cu al meu. Cand fratele meu a aflat
ce s-a intamplat s-a invinovatit pentru ca imi imprumutase abonamentul si pentru ca in acea zi trebuia sa fie in locul meu
la stadion,sotia mea care a fost langa mine in salvare m-a implorat sa nu mor tinandu-mi mana foarte strans.
Dupa ce s-au incheiat toate formalitatile la comisariat si dupa ce i-au fost inmanate documentele si lucrurile personale
a avut o criza si a inceput sa-si urle disperarea.
Numele meu si al celor din familia mea au aparut in toate ziarele toata saptamana dupa drama si chiar si in saptamanile
urmatoare dar intotdeauna intr-un spatiu restrans.
Eu am fost intotdeauna un om normal si linistit care aveam ca unica pasiune Lazio.Cateva ziare au subliniat ca aveam un
atelier de mecanica auto in asociere cu fratele meu si ca locuiam intr-un cartier roman Mazzalupo. Altele au scis ca imi cumparasem
un televizor color si ca unicul obiect de lux pe care il aveam era un BMW la mana a doua pe care il tineam intr-un garaj si
il lustruiam ca pe o oglinda.
Dupa moartea mea capitanul lui Lazio Pino Wilson a sunat-o pe sotia mea pentru a-i prezenta condoleante. Primarul Romei,
Petroselli a sunat si el oferindu-se sa suporte cheltuielile de inmormantare si a pus la dispozitia familiei mele un asistent
social. Jucatorul Lionello Manfredonia a fost in vizita la mine acasa, oferindu-i celui mai mic copil al meu tricoul cu numarul
5.
La inmormantarea mea a fost prezenta toata echipa lui Lazio impreuna cu antrenorul Bob Lovati si presedintele Lenzini.
Jucatorii Romei nu au putut veni deoarece erau angrenati la Potenta intr-un meci contand pentru cupa Italiei. In locul lor
Roma a trimis echipa Primavera.
Mii de persoane au asistat la funeraliile mele iar in acea zi a fost proclamat doliu in oras.
Fundatia Luciano Re Cecconi a donat un milion pentru
familia mea iar consiliul regional 5 milioane in semn de solidaritate.
Am in Curva Nord chiar si o placa comemorativa. Fratele meu Angelo a propus un meci Lazio-Roma dar cu jucatorii amestecati
intre cele doua echipe dar nu s-a concretizat nimic.
Timp de mai multe zile am facut obiectul dezbaterilor privind violenta pe stadioane. Primarul Romei spunea ca trebuie
meditat asupra acestei tragedii si ca aceste lucruri trebuie discutate cu toate cluburile. S-a propus instalarea de televizoare
cu circuit inchis pe stadioane pentru a putea repera suporterii violenti. Timp de mai multe luni au fost luate masuri drastice.
A fost interzisa intrarea pe stadion cu bete de steag,tobe si cu bannere cu slogane ofensive.
Publicul trebuia sa-si incurajeze favoritii doar cu vocea si palmele.
In ultimii ani ziarele au adus aminte de mine doar doara dupa zilele in care aveau loc incidente pe stadioane. La cinci
ani de la moartea mea suporterii si-au adus aminte de mine intr-un meci cu Cremonese. La tribuna Tevere au desfasurat un mesaj
pe care scria "Vincenzo vive".
La 10 ani a fost infiintat Lazio Club Nuovo Monte Spaccato Vincenzo Paparelli. Moartea mea a fost comemorata de suporterii
Laziali timp 15 ani apoi s-a asternut linistea. Turneul de fotbal Vincenzo Paparelli a ajuns doar la a treia editie din lipsa
de fonduri.
Lucrarile pentru modernizarea stadionului Olimpico pentru campionatul mondial din 90 au adus cu ele si disparitia placutei
comemorative.
Ucigasul meu se numea Giovanni Fiorillo si avea 18 ani somer, de formatie pictor. Imediat dupa crima a disparut fara urma.
Cineva zicea ca l-a vazut la Pescara, altcineva la Brescia. Dupa 14 luni de clandestinitate s-a predat.
In 1987 a fost condamnat pentru omucidere :6 ani si 10 luni pentru el cel care lansase racheta si 4 ani si 6 luni pentru
doi complici care il ajutasera sa introduca racheta pe stadion.
I-a telefonat adesea fratelui meu Angelo pentru a-si cere scuze si pentru a se jura ca nu a vrut sa ucida. Era un tip
comun. Locuia in Piazza Vittorio si era un fanatic al Romei. Mama lui lucra in piata iar tatal lui ca mecanic. Era un baiat
din popor ca si mine. Intr-un articol in ziar se spunea ca Giovanni Fiorillo a murit la 24 martie 1993 de o supradoza sau
invins de o boala necrutatoare.
Fratele meu Angelo l-a iertat asa cum l-au iertat si sotia si copii mei. O chestie este sigura...acest baiat a avut ghinion
cum am avut si eu. Ma chema Vincenzo Paparelli si am murit la 28 octombrie 1979. Poate cineva isi mai aduce aminte de mine.
(Massimiliano Governi pentru Gazzetta dello Sport)
|
